Program liturgic pentru săptămâna patimilor

Programul sfintelor slujbe ce se vor oficia la biserica din Cartierul Sarata Piatra-Neamț, zile și ore. Săptămâna Patimilor

După cum bine știți în perioada 11 martie 2019 – 20 aprilie 2019, Postului Mare în fiecare sâmbăta am săvârșit Sfânta liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur, în fiecare duminica am săvârșit sfânta liturghie a sfântului Vasile cel Mare, în zilele de miercuri, joi și vineri am săvârșit sfânta liturghie a sfântului Grigore Teologul sau a Darurilor mai înainte sfințite. 
În fiacare zi de vineri am săvârșit taina sfântului maslu.

Am răspuns la toate solicitărilor credincioșilor în vederea spovedaniei. Dar dacă cineva dorește, eu vă arăt programul pe zile și ore din perioada 21 aprilie 2019 – 28 aprilie 2019.

Duminică 21 aprilie Floriile între orele 06.00 – 11.30 – slujba de dimineață, sfânta liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur, sfințirea salciei, a florilor pe care le vom împărți celor prezenți.

Tot duminică 21 aprilie 2019 duminica Folriilor seara la ora 18.00 DENE – Pilda smochinului neroditor...

Luni 22 aprilie 2019 – seara la ora 18.00 DENIE – Iosif și frații lui ....
În viaţa noastră de toate zilele noi creştinii căutăm să ne îngrijim de tot felul de lucruri pământeşti care ne sunt de folos pentru existenţa noastră în această viaţă. Ne îngrijim să avem ce mânca şi ce îmbrăca în aşa fel ca trupurile noastre să nu sufere de nimic şi de multe ori căutăm să avem şi de prisos.
Într-adevăr, aceste lucruri sunt bune pentru existenţa noastră pământească, pentru că fără de ele nu am putea vieţui. Dar dacă ne întrebăm ce este viaţa, vom constata că nu este decât ceva trecător, după care urmează adevărata viaţă, viaţa de veci, pe care noi creştinii cu toţii o dorim cât mai bună. Pentru a trece în viaţa de veci în sânurile Tatălui ceresc unde să ne bucurăm de tot binele, este nevoie să căutăm să ne hrănim şi sufletele cu aceeaşi sârguinţă cu care ne hrănim şi trupurile. Pentru a ne hrăni sufletele, noi creştinii trebuie să facem fapte creştineşti, fapte care cer o mulţime de îndatoriri creştineşti, ca prin aceste îndatoriri să moştenească viaţa de veci.
Despre această îndatorire a creştinului voi căuta să vă vorbesc astăzi.
După cum avem grijă ca viaţa pământească să ne fie cât mai plăcută şi mai bună îndeplinind pentru acest scop diferite îndatoriri corporale, tot aşa pentru a căpăta mila lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor, trebuie să îndeplinim îndatoririle necesare sufletului.
Suntem în săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. A trecut o mare parte din timpul pentru pregătirea noastră în vederea primirii Învierii Domnului. Mai sunt doar câteva zile până la această slăvită şi mare zi. Deci, îndatorirea noastră creştină este de a fi cinstit şi a ne fi curăţit trupurile şi sufletele noastre cu postul, atât al hranei cât şi al faptelor. Curăţindu-ne trupurile şi sufletele prin post şi rugăciune, ne putem uşor îndeplini o a doua îndatorire, îndatorire care ne cere ca să ne plecăm genunchii în faţa scaunului duhovnicesc spre mărturisirea păcatelor şi iertarea lor, legându-ne în faţa lui Dumnezeu de a nu le mai săvârşi. Urmează o a treia îndatorire care este primirea Mântuitorului în corpul şi sufletul nostru prin Taina Sf. Împărtăşanii, de care tot creştinul trebuie să se bucure.
Astfel pregătiţi, vom putea primi cu mai mare bucurie vestea Bisericii că „Hristos a Înviat!” Pe lângă aceste îndatoriri, creştinul mai are încă alte multe de îndeplinit, ca mântuirea lui să fie cu adevărat desăvârşită.
Creştinul trebuie neîncetat să se roage pentru el, pentru aproapele lui, pentru duşmanii lui. Să caute ca în toată vremea şi în tot locul să facă binele după puterile lui, cu vorba precum şi cu fapta, fiind călăuzit de cuvintele Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei XXII, 38) şi lucrând aşa „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşişderea”.
Dar pentru aceasta noi trebuie să avem dragoste, căci Sf. Ap. Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte, nu se sminteşte, nu se trufeşte. Nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni XIII, 4-7).
Toate acestea trebuie însoţite de rugăciune, după cum spune tot Sf. Ap. Pavel: „Deci mai înainte de toate să faceţi rugăciuni, cereri făgăduinţe, mulţumite pentru oameni.” Astfel făcând vom da pildă bună despre care Mântuitorul a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei V, 16).
Pe lângă iubirea aproapelui, noi mai avem îndatoriri şi faţă de familia noastră, trăind în pace şi înţelegere, căci: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efeseni V, 31), căci „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, urmând învăţătura Bisericii ca soţii să se iubească între ei, să se ajute să crească copii sănătoşi şi în frica lui Dumnezeu. Să păstreze credincioşia unul faţă de altul: „Bărbatul datornică dragoste să-i dea femeii, aşişderea şi femeia bărbatului” (I Corinteni VII, 3).
Având dragoste de familia noastră restrânsă, avem datoria să ne iubim patria şi poporul cu care suntem conlocuitori ai patriei, de ori ce neam ar fi şi să ne supunem îndatoririlor statului, ocârmuirii şi legilor lui, căci tot Sf. Ap. Pavel zice: „Daţi tuturor celor ce sunt cu datorie: celui cu dajdia – dajdia, celui cu dijma – dijmă, celui cu cinstea – cinste” (Romani XIII, 7), sau: „Tot sufletul să se supună stăpânilor celor mai înalte căci nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceia cel ce se împotriveşte stăpânirii rânduite, lui Dumnezeu se împotriveşte şi care se împotrivesc, judecată îşi vor lua lor” (Romani XIII, 1-2).
Omul creştin are îndatoriri către sine, către aproapele, către familia sa, către statul în care trăieşte. Să îndeplinească toate aceste lucrări cu frică şi cu credinţă puternică faţă de Dumnezeu pe care trebuie să-L mărturisească cu putere, să stăm de strajă ca nişte ostaşi bine înarmaţi contra celor ce ar voi dărâmarea Bisericii lui Hristos, fără să ne temem sau să ne ruşinăm, căci Mântuitorul a spus: „Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele înaintea oamenilor şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu VIII, 38).
Să stăm treji şi să ne rugăm pentru noi, pentru aproapele nostru, pentru familia noastră, pentru statul nostru în care trăim şi să ne rugăm ca Domnul să-şi verse mila Sa asupra neamului omenesc spre a-l păzi de un nou război.
Războiul este de la diavolul şi cei ce-l fac slujitorii lui sunt. Fie ca sfânta Înviere a Domnului să vină cu învierea conştiinţelor celor ce conduc ţările şi să ne dea pacea atât de dorită, pacea lui Iisus. Iar cei ce se străduiesc să aducă pacea se vor învrednici de a primi fericirea lui Dumnezeu care spune: „Fericiţi făcătorii de pace, că fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Marți 23 aprilie 2019 – seara la ora 18.00 – DENIE

În sfânta şi marea Marţi prăznuim izgonirea lui Adam din rai. Îndată ce au călcat porunca lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost scoşi afară din rai şi blestemaţi să se întoarcă în pământul din care au fost luaţi.
Astfel, primii oameni, care au fost creaţi nemuritori, au fost pedepsiţi cu moartea.
Deşi pedepsiţi cu moartea, primii oameni au trăit încă mult, datorită faptului că însuşi Dumnezeu se îngrijea în chip deosebit de prelungirea vieţii lor, pentru continuarea vieţii omeneşti. Cu toate că a trăit 930 de ani, Adam nu a făcut nimic din ceea ce ar face lumea de astăzi dacă ar trăi o viaţă aşa de lungă.
Sf. Scriptură ne spune că fiul lui Adam, Cain, a făcut o cetate (Facere IV, 17); lui Tubal i se atribuie desăvârşirea mijloacelor de trai pastoral (Facere IV, 20); Tubal este numit făurar de aramă şi de fier (Facere IV, 22); Tubal a născocit chitara şi cimpoiul (Facere IV, 21).
Dacă Sf. Scriptură ne mărturiseşte că urmaşii lui Adam au făcut toate aceste lucruri, despre Adam nu se spune nimic, fiindcă el nu a făcut nimic.
Şi el nu a făcut aceste lucruri materiale, nu pentru că nu ştia, ci fiindcă era absorbit de alte preocupări mai înalte: el dorea să intre iarăşi în raiul din care fusese izgonit, unde, ştia el că nu este nevoie nici de cetatea lui Cain, nici de arama şi fierul lui Tubal, nici de chitara şi cimpoiul lui Tubal.
Tot la fel cu Adam, patriarhii au dus tot aşa o viaţă simplă, cu toate că ar fi putut să-şi facă palate şi tronuri, ca unii care erau conducători ai popoarelor. Ei au preferat viaţa simplă, deoarece se socoteau călători pe acest pământ, „aşteptând cetatea al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei IV, 10).
Neamul camiţilor nu a vrut să urmeze pilda lui Adam, ci a urmat o altă cale, făcând născociri după născociri, trăind în mare lux şi încătuşaţi de toate patimile şi poftele. Omul a devenit numai trup şi s-a afundat până într-atâta în necurăţie, încât Duhul lui Dumnezeu n-a mai locuit într-însul, fără de care viaţa adevărată nu există.
Decăderea era aşa de mare, că omul nu se mai putea ridica. Mijloace obişnuite pentru îndreptarea moravurilor şi înfrânarea necredinţei, păreau că nu se mai găsea şi de aceea Dumnezeu a dezlănţuit potopul, care a spălat lumea de toate fărădelegile.
Numai un singur om, cu familia lui, Noe, a fost vrednic de iertarea, de mila lui Dumnezeu. Până şi celelalte vietăţi s-au învrednicit de mai multă milă dumnezeiască.
Din cele expuse până aici, se cade a trage învăţământul că nu trebuie să ne îngrijim numai de viaţa aceasta pământească. Este necesar, se-nţelege, a ne preocupa şi de cele necesare traiului, dar numai ca mijloc, nu ca scop. Să nu ne închinăm toată viaţa lucrurilor lumeşti. Să ne preocupe în permanenţă mântuirea sufletului, pregătindu-ne locuinţă acolo unde vom petrece veşnic.
Să râvnim şi noi după raiul pierdut, ca Adam, să-l căutăm şi să-l găsim, după învăţătura lăsată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Miercuri 24 aprilie 2019 seara DENIE ora 18.00 – femeia cu mir a uns picioarele lui Iisus....

„Că pe săraci pururi îi aveţi cu voi şi oricând voiţiputeţi să le faceţi bine, ci pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Marcu XIV, 7).
Ziua de astăzi este menită ungerii Mântuitorului cu mir de mare preţ, de femeia cea desfrânată.
Ungerea cu mir se face numai preoţilor şi împăraţilor, deci femeia recunoaşte în Mântuitorul pe Împăratul Slavei, aducându-I darul cel mai scump: mir de mare preţ.
Fapta aceasta a fost bine-plăcută înaintea Mântuitorului, care spune: „Adevăr grăiesc vouă oriunde se va predica Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta întru pomenirea ei” (Marcu XIV, 9).
Astăzi să cercetăm cu luare-aminte facerea de bine şi ce importanţă are ea pentru mântuirea noastră.
Mântuitorul intră astăzi în casa lui Simon Leprosul: deci vizitează un bolnav dispreţuit şi ocolit de toţi cei dimprejur. Această faptă dumnezeiască îndeamnă pe femeia cea păcătoasă să toarne mirul cel bine mirositor asupra capului şi picioarelor Lui.
Mirul era foarte scump, deoarece s-au mâhnit ucenicii Domnului, zicându-şi între ei: „Pentru ce s-a făcut această risipă cu mirul?” (Marcu XIV, 4).
Iuda este cel ros de patima banilor, deci el este cel ce spune Mântuitorului că s-a făcut risipă în loc să se dea săracilor. (Marcu XIV, 5). El însă vorbea din mânie că nu putuse să sustragă banii. (Ioan XII, 6).
Fapta cea bună atrage mântuirea. Ea trebuie făcută cu inimă bună, curată, din evlavie. Săracii au fost în toate timpurile şi sunt şi astăzi un mijloc al nostru spre a câştiga împărăţia cerurilor, căci oricând putem să le facem bine.
Prin facerea de bine ni se iartă păcatele. Femeia cea păcătoasă a venit cu sufletul întunecat d noaptea păcatului şi a fost luminată de Mântuitorul.
Mirul de mare preţ era făcut din mai multe substanţe frumos mirositoare şi păstrat într-un vas ales, de alabastru. Sufletul nostru poate fi un vas curat – de alabastru – spre a păstra mirul faptelor noastre, adică mirul virtuţilor.
Facerea de bine îmbracă mai multe forme: ajutorarea celor lipsiţi, îmbrăcarea celor goi, săturarea celor flămânzi şi vizitarea celor bolnavi. Câtă bucurie nu este în inima acelui bolnav când vede că nu este uitat de aproapele său! Facerea de bine nu numai că ne agoniseşte nouă comoară nestricăcioasă în cer, dar exemplul nostru bun se împrăştie ca mirosul prea plăcut al mirului, cuprinzând şi pe aproapele nostru şi născând în el dorinţa de a face bine.
În această sfântă săptămână a Patimilor, când mergem cu Mântuitorul pe muntele pătimirii, să ne pocăim ca păcătoasa de astăzi. Să aducem mirul faptelor noastre bune la picioarele Mântuitorului, la picioarele Crucii. Să nu fim ca Iuda cel dornic de avuţie, cu gând de a-L vinde pe Mântuitorul, adică de a ne vinde sufletele noastre pentru bani. Avem pe săraci: să ne facem din ei drum spre împărăţia cerurilor.
Şi unindu-ne inimile într-o simţire şi cugetele într-un gând, să spălăm cu lacrimile pocăinţei faptele noastre cele păcătoase şi să rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să pomenească numele nostru în faţa Tatălui ceresc: după cum se pomeneşte numele femeii celei păcătoase înaintea lumii acesteia.

Joi dimineața 25 aprilie 2019 începând cu ora 05.00 până la ora 10.00, Liturghiea Sfântului Vasile Cel Mare, împărtășirea tuturor credincioșilor.

Joi 25 aprilie 2019 seara ora 18.00 DENIE – cele 12 Evanghelii – sc oaterea sfintei cruci...

În Sf. Evanghelie de astăzi ni se istorisesc evenimentele cu puţin timp înainte de prinderea Mântuitorului de către mai-marii poporului iudeu, de judecarea şi condamnarea Lui. Ni se istoriseşte anume sfatul făcut de mai-marii preoţilor şi bătrânii poporului pentru prinderea Lui; ungerea cu untdelemn făcută de o femeie din Betania şi în sfârşit, modul cum Iuda s-a înţeles cu mai-marii preoţilor ca să le dea – în schimbul sumei de 30 de arginţi – în mână pe Mântuitorul. Acest din urmă lucru atrage, în mod deosebit, atenţia aflându-ne în Săptămâna patimilor.
Pentru aceasta m-am hotărât ca în această zi, să vă vorbesc despre vânzarea lui Iuda.
Mântuitorul a spus despre vânzătorul Său că era mai bine de el dacă nu se năştea (Matei 24-26). Iuda, vânzătorul Mântuitorului, este unul dintre cei pe care Mântuitorul îi alesese ca cei mai apropiaţi ucenici ai Lui, era unul dintre cei doisprezece. El străbătuse cu Mântuitorul toate drumurile din Galileea şi Iudeea, mersese neîncetat alături de Mântuitorul, ascultase ca şi ceilalţi apostoli dumnezeieştile învăţături care ieşeau din gura Mântuitorului, şi totuşi el a fost cel ce L-a trădat pe Învăţătorul şi Dumnezeul său în mâinile celor mai ticăloşi oameni.
Pentru ce va fi făcut el oare acest act nesăbuit de trădare? Ce l-a împins pe el la această faptă care l-a umplut de ruşine şi care l-a făcut să fie simbolul celei mai josnice trădări?, care a făcut din el întruparea celor mai josnice sentimente?
Oare a făcut el aceasta pentru a lua de la mai-marii preoţilor suma de 30 de arginţi? Oare pentru că ura pe Mântuitorul şi venea să se răzbune pe El?
La aceste întrebări, fără îndoială, nu poate răspunde în mod deplin decât el, vânzătorul de Dumnezeu pe care L-a trădat. Un lucru însă este sigur: în urma vânzării lui Iuda, Mântuitorul a fost prins, condamnat la moarte şi răstignit, făcând astfel să se împlinească voia lui Dumnezeu şi neamul omenesc să se mântuiască. Şi încă un lucru este sigur: Iuda n-a fost îndemnat de nimeni să săvârşească acest act; nu a fost obligat de nimeni să vândă pe Mântuitorul. Pe vânzătorul nimeni din lume nu-l putea obliga să-şi îndrepte paşii spre casele mai-marilor preoţi şi să li-L dea în mână pe Mântuitorul. El a săvârşit această vânzare din propria sa voinţă, nesilit de nimeni.
El a avut timp să se gândească şi să vadă urmările pe care le putea avea trădarea sa. Însă el nu s-a gândit la aceste consecinţe şi nici la purtarea plină de dragoste a Mântuitorului faţă de sine, ca de altfel faţă de toţi oamenii cu care venea în atingere, nu l-au împiedicat să-şi ducă până la capăt urâta lui faptă. Iuda însă nu numai că a trădat pe Mântuitorul, dar L-a şi vândut, L-a trădat pentru bani, L-a vândut pe un preţ de nimic.
El se prezintă astfel ca un negustor fără nici o mustrare de conştiinţă, negustor de sânge. El, omul cu punga, trădând pe Mântuitorul, a crezut că face o afacere din care trăgea un câştig de 30 de arginţi. El a făcut ca actul ispăşirii Mântuitorului să fie şi mai amar şi mai josnic, motiv pentru care Iisus Hristos va spune peste puţin timp: „Întristat este sufletul Meu până la moarte, Doamne” (Matei XXVI, 33).
Iuda vânzătorul a săvârşit prin fapta lui ceva care nu poate să fie uitat. În faţa trădării sale, toţi oamenii din toate timpurile şi locurile rămân uimiţi. Oamenii au făcut din el simbolul trădărilor josnice. Iuda vânzătorul indignează prin josnica sa faptă pe prunci, ca şi pe vârstnici. Pretutindeni unde s-a rostit cuvântul Evangheliei, numele lui a fost pus în legătură cu moartea Mântuitorului omenirii. Numele lui este pomenit totdeauna cu dezgust, încât cuvintele Mântuitorului: „Era mai bine de el de nu s-ar fi născut” au dovedit o profeţie împlinită întru totul.
Iuda nu s-a putut scurta de fapta sa murdară, pentru că, după cum ne spune Sf. Evanghelie, mustrat de conştiinţă şi ros de remuşcări, s-a spânzurat, pierzând astfel şi prilejul de a putea fi mântuit prin pocăinţă şi de a fi intrat în Împărăţia cerurilor deschisă oamenilor prin moartea şi învierea celui pe care el Îl trădase.
Fapta lui Iuda ne este pusă în faţă de către Biserică în această zi, ca să ne amintească de suferinţele nu numai fizice, dar şi sufleteşti ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos în timpul cât El a fost judecat şi răstignit şi amintindu-ne de aceste suferinţe ale Sale, Să-L cinstim şi să respectăm cu sfinţenie învăţăturile pe care le-a lăsat oamenilor.
Toate gândurile şi simţurile noastre din această săptămână trebuie să le îndreptăm numai către marea binefacere a Mântuitorului. Toate faptele noastre să arate că jertfa Lui a fost făcută nu în zadar, ci că ea lucrează şi trăieşte în sufletele noastre.

Vineri 26 aprilie 2019 DENIE – ora 18.00 Prohodul Domnului Iisus Hristos….

Niciodată chemarea clopotului n-a răsunat mai dureros şi n-a înfiorat sufletul creştin, cu mai multă tărie, ca în această seară: Vinerea Patimilor. Niciodată cuvântul Bisericii n-a răscolit mai adânc adevăraţilor creştini.
Orice pios creştin, care vine cu sufletul curat la Sf. Biserică, în seara aceasta îşi pleacă cu umilinţă genunchii în faţa Sfintei Cruci, sfinţită prin răstignire la Mântuitorul. Bătrâni şi bătrâne îngenunchează în faţa Sf. Epitaf. Tineri plini de viaţă, cuceriţi de evlavie se împărtăşesc din izvorul adevăratei vieţi. Copii nevinovaţi ca nişte îngeraşi, cântă cu toţii cunoscutele şi frumoasele cântări ale prohodului, nespus de duioasă tânguire a Preacuratei Fecioare: „Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce”.
Cuvântul cel de o fiinţă pururi veşnic cu tatăl şi cu Duhul, întrupat şi născut pentru mântuirea noastră, izvorul cuvintelor viu făcătoare şi ziditoare tace, este mort, înfăşurat în giulgiu şi pus în mormânt omenesc!
Ori de câte ori povestirea vieţii Domnului nostru Iisus Hristos a fost vestită în timpul propovăduirii creştineşti, până şi la popoarele sălbatice, totdeauna a înduioşat pe ascultători şi s-au umplut de milă pentru suferinţele Domnului.
Ne-am adunat în locaşul Domnului să ne închinăm înfricoşatelor patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, să ne deschidem sufletul şi inima şi să lăsăm să intre pe Mântuitorul, pe Hristos cel răstignit. Pentru aceasta fraţilor, să ne amintim întâmplările din această sfântă vineri, trăite de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră.
Vineri dimineaţa, arhiereii şi cărturarii au ţinut sfat împotriva Domnului Iisus. El a mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu. După lege trebuia să fie omorât, dar evreii nu mai aveau acest drept în acea vreme.
Pentru aceasta est dus la Pilat, unde Domnul mărturiseşte că este împărat, dar împărăţia sa nu este din lumea aceasta. Pilat, negăsindu-L vinovat, voieşte să-l slobozească pe Iisus, iar pe Varava să-l răstignească. Dar văzând că nu izbuteşte să înmoaie inima de piatră a evreilor, şi-a spălat mâinile înaintea poporului şi a zis: „Nevinovat sunt de sângele acestui drept, voi veţi vedea”. Ei au răspuns: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a fiilor noştri”.
Au urmat apoi chinurile pentru Domnul Iisus. L-au bătut cu biciul, l-au îmbrăcat în haină mohorâtă, I-au pus cununa de spini pe capul Lui şi trestie în mâna dreaptă a Lui. Şi ca să-I facă suferinţele şi mai cumplite, L-au batjocorit, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: „Bucură-te împăratul iudeilor!” Îl scuipau în faţă şi-L băteau peste cap.
Pilat înţelegând nevinovăţia Domnului Iisus, a căutat să-L scape. Iudeii însă l-au ameninţat că dacă nu-L răstigneşte, vor face cunoscut aceasta Cezarului. Atunci Pilat a şezut la judecată şi a dat pe Domnul evreilor să-L răstignească.
Aceasta s-a întâmplat Vineri la amiază. Beţi de bucurie, i-au pus pe umeri o cruce grea şi în strigăte sălbatice L-au dus pe muntele Golgota, ce se numeşte al Căpăţânii. Chinuit până la moarte, Domnul Iisus a căzut sub povara crucii şi atunci iudeii au silit pe un om cu numele de Simon să-I ducă crucea.
Ajunşi în vârful muntelui, L-au răstignit între doi tâlhari. Pe cruce Domnul Iisus s-a luptat cu moartea ceasuri întregi. În timpul chinurilor pe cruce, evreii îşi băteau joc de El, ba şi unul din tâlhari, cu El împreună răstignit, îl batjocorea. Tâlharul din dreapta însă, mărturisind nevinovăţia Domnului Iisus şi cunoscându-şi păcatele sale, a zis: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” Iisus i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
În timpul cât a stat Domnul Iisus pe cruce, s-a întunecat soarele, neputând să rabde această răutate omenească. Iar la ora a treia către seară, Iisus a strigat: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu!” Şi plecându-şi capul şi-a dat duhul.
Ca să se încredinţeze că într-adevăr a murit, unul din ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa şi a curs sânge şi apă, semnul morţii.
Iată, deci fraţilor, faptele istorisite de Sfintele Evanghelii, ce se citesc în cinstea Sfintelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Din aceste fapte vom desluşi atât păcatele poporului nerecunoscător, precum şi tristele clipe prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu.
Fără să vrem, ne apare Iuda, cu faţa lui de călău, cu inima înnegrită, care n-a înţeles pe Învăţătorul său şi pe care-L vinde pentru 30 de arginţi. În grădina Ghetsimani, el dă stăpânului şi Dumnezeului său sărutarea trădării şi prefăcătoriei. Vedem pe Iisus legat ca un făcător de rele şi dus înaintea lui Ana şi Caiafa. Cu durere vom auzi pe Petru care se leapădă de Hristos de trei ori şi cum plânge cu amar când cântatul cocoşului îi aducea aminte d legământul cu Mântuitorul. „De umilinţă şi ruşine, nu ridica ochii să se uită; au ajuns două izvoare de lacrimi prea amare; şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Ilie Miniat).
Vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos îmbrăcat în haină mohorâtă, cu cunună de spini pe cap, cu fruntea în sudori de sânge, cu faţa îndurerată, cum răspunde blând judecătorului Său. Vedem pe Iisus pălmuit şi scuipat şi auzim strigătul sălbatic al poporului veşnic nestatornic: „Să se răstignească!” Numai cu 5 zile înainte acelaşi popor îl primise cu strigăte de „Osana!”
Vedem pe Cel ce săvârşise numai binele, răstignit între doi tâlhari, adăpat cu oţet şi cerând iertare tatălui ceresc pentru chinuitorii Lui. Dar să privim câteva clipe şi pe mama Sa, ce sta lângă cruce zdrobită de durere. „De-L ţine pe Hristos o cruce pe la spate, prezenţa prea duioasei sale mame este o altă cruce, pe care o are înaintea ochilor săi. Ea stă răstignită sufleteşte şi se face acum o a doua cruce pentru cel răstignit. Nu ştim care din aceste două cruci chinuieşte mai mult pe Mântuitorul. Cea din spate, sau cea din faţă? Cine suferă mai mult? Fiul sau mama? Care fiu a avut o mamă ca aceasta? Şi care mamă a avut un astfel de fiu? Pătimea Fiul, împreună pătimea şi mama; se întrista mama, la rândul său Fiul se umplea de durere. Simţea Fiul pe lângă patima Lui şi durerea mamei Sale; simţea mama pe lângă întristarea ei şi patima Fiului şi astfel se făcea la Fiu şi la mamă chinul îndoit. Durerea Fiului şi a mamei se împreunau într-una singură. Durerea care venea din inima Fiului în inima mamei, se întorcea din inima mamei în inima Fiului şi astfel durerea se făcea şi mai mare şi frângea amândouă inimile ca să le facă una”.
Înţelegeţi voi femei durerea Preacuratei Fecioare Maria? Câtă durere va fi umplut inima ei văzând rănile şi moartea groaznică a Fiului său! Acum ea este singură şi nemângâiată. Zadarnic plânge şi se roagă, căci lumina dulce a ochilor Fiului Său s-a stins. Nimeni nu-i înţelege durerea, nimeni nu-i aude plânsul, nimeni nu vine să-i şteargă lacrimile! Ucenicii iubiţi ai Fiului Său l-au lăsat acum! Toţi L-au părăsit!
Până şi Petru care spunea că va muri odată cu Domnul, se leapădă de Hristos. Numai câteva femei au rămas lângă Maica Domnului care plângea mereu. În durerea ei a uitat că Fiul ei şi Dumnezeul nostru va învia a treia zi.
Să ne întoarcem cu mintea şi către Iosif şi Nicodim care s-au îngrijit de îngroparea Domnului nostru Iisus Hristos. „Vineri seară, după ce Domnul îşi da sufletul în mâinile Părintelui Său, când au fugit toţi ucenicii Lui şi de frica evreilor s-au ascuns şi toţi cunoscuţii Lui au stat departe de Dânsul, rămânând singur pe cruce, răstignit între doi tâlhari; atunci a venit Iosif care era din Arimateea, om bogat şi fruntaş din sfatul iudeilor, credincios întru Domnul Hristos. Şi dacă a văzut pe Stăpânul şi Învăţătorul său pe cruce răstignit şi de toţi părăsit, atunci s-a abidit şi s-a dus la Pilat de a grăit: „Dă-mi Pilate, mortul acela ocărât şi urât, ce este ca un vinovat răstignit şi ca un străin părăsit! Dă-mi săracul acesta şi răstignitul, că a avut ucenici şi L-au părăsit! Nici un lucru mare nu cer, ci puţină rugăminte mă rog: Dă-mi trupul lui Iisus cel bătut şi fără milă ucis, scuipat şi încununat cu spini, cu oţet şi fiere adăpat şi pironit în cuie. Ajunge-i Doamne Pilate, muncile! Ajunge-i moartea ce a luat! Iată se potoli zavistia iudeilor, se opri mânia fariseilor şi se umplu voia cărturarilor. Dă-mi acest trup al lui Iisus, care a umblat pe mare ca pe uscat, vin din apă a făcut şi cu puţină pâine pe mulţi i-a săturat! Dă-mi trupul acesta ce a făcut orbi cu ochi, ologi cu picioare, dracii din oameni i-a izgonit şi morţii i-a înviat! Dă-mi mortul acesta, că pentru noi a murit! Dă-mi necunoscutul acesta, că eu îl cunosc cine este”!.
Aceasta dacă a auzit Pilat, s-a umilit şi a dat trupul lui Iisus, iar Iosif luând trupul Domnului Hristos de pe cruce, împreună cu Nicodim L-au învelit într-o pânză curată cu unsori de mir”.
Cu adâncă smerenie să gândim în această zi la înfricoşatele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, căutând a prinde pilduitoarele învăţături.
Fuga ucenicilor, nerecunoştinţa poporului căruia El îi făcuse atâta bine, lepădarea lui Petru, dar mai ales sărutarea lui Iuda vânzătorul, L-au durut pe Domnul mai mult decât toate palmele primite, mai mult decât chiar biciul de plumb care-I rupea carnea, decât cununa de spini care-I sângera fruntea şi decât piroanele care-I străpungeau mâinile şi picioarele.
Şi cu toate acestea, Iisus care numai cu cuvântul ar fi putut să stingă soarele de pe cer, să zguduie tăriile, ar fi putut face ca luna şi stelele să cadă peste cei ce-L chinuiau, n-a scos un cuvânt de cârtire, de ură sau de împotrivire. Odată cu El au fost răstignite pe cruce şi mândria, şi ura, şi răzbunarea.
Lui Iuda pe Muntele Măslinilor Iisus îi zice „prietene”. Pe Petru l-a iertat. Pentru cei ce-L batjocoreau şi chinuiau n-a găsit alt cuvânt şi altă răzbunare decât: „Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac!” Cât de măreţe, cât de grăitoare şi pilduitoare sunt patimile Tale Doamne!
Gândindu-ne la păcatele noastre, să ne plecăm genunchii în faţa celui răstignit şi să plângem cu amar ca şi Petru.
Să cinstim Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, căci ele sunt reţeaua de iubire care s-a întins peste tot trecutul omului şi ne cuprinde pe toţi în nesecata sa dragoste.
„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul Îngerilor. Cu porfiră mincinoasă s-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Loviri peste obraz a luat Cel ce a slobozit pe Adam. Cu piroane s-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei.”
„Închinămu-ne patimilor Tale Hristoase; arată-ne şi Sfânta Înviere a Ta”.

Sâmbătă 27 aprilie 2019, dimineața la ora 06.30 – 10.30 slujba de dimineață urmată de sfânta liturghie a sântului Vasile Cel Mare, împărtățim pe credincioșii ce vor dori să fie pregătiți cum se cuvine pentru sfâna Înviere.

Seara la ora 23.30 ne adunăm cu toții în sfânta biserică.

într-o perfectă ordine și disciplină să primim Sfânta lumină a Învierii după care ieșim din biserică, înconjurăm biserica, ducel lșumina și la mormântul părinților să se bucure și ei de înviere. 
Apoi intrăm în sfânta biserică ne pregătim cu cea mai mare grijă pentru sfânta și dumnezeiasca Liturghie din Noaptea Invierii.

La revărsatul zorilor cu toții vom ciocni un ou roșu și ne buburam de Învierea Domnului Iisus Hristos 2019.

Vă rog cu smerenie să fiți alături de noi la împlinirea acestui program de mare folos pentru noi, al dumneavoastră părinte pururea rugător pentru tot binele Pr. Constantin Capșa.